Cît priveşte statutul de cadru didactic, situația nu era deloc roză; profesorii şi învăţătorii erau frecvent mutați de la o şcoală la alta, spre a se acoperi lipsa acută de personal didactic calificat. Condițiile de muncă erau acceptabile, dar încărcătura cu activităţi ce nu prea aveau de-a face cu calitatea de dascăl era sufocantă.
Majoritatea oamenilor şcolii fiind localnici, la început nu s-a pus cu acuitate problema locuinţelor; cînd această problemă s-a ivit, a fost un timp rezolvată prin atribuirea de spaţiu locativ în nişte dependinţe din jurul palatului, care odinioară fuseseră locuite de personalul de serviciu al familiei Ghica; profesoarele şi învăţătoarele care au avut şansa să se căsătorească cu bărbaţi care lucrau la Intreprinderea Minieră au primit locuinţe confortabile la casele tip de pe străzile Unirii Şi 1 Mai din cartierul Zăvoi.
S-au putut considera norocoşi şi cei care au primit cîte o cameră la blocurile de la marginea aceluiaşi cartier.
Începînd cu anul 1959 problema se acutizează, oamenii trebuind să apeleze la gazde.
Titularizările se făceau destul de simplu.
Absolvenţii de facultate erau puşi la dispoziţia secţiilor de învăţămînt regionale, care-i numeau în posturile vacante; din 1960 s-a introdus sistemul de repartiţie guvernamentală.
Pentru cei pe care reforma din 1948 i-a prins în activitate, titularizarea s-a făcut din oficiu. Nici transferările nu erau o problemă prea complicată, acestea făcîndu-se de către Secţiile de învăţământ raionale, cu consimţămîntul şcolii de la care pleca şi al celei la care se muta titularul.
Sistemul de concurs pentru intrarea în oraşele „închise” se va introduce mai târziu, prin 1967 – 1968.
Prin reforma învăţămîntului din anul 1948 nu s-au recunoscut gradele didactice obţinute în perioada interbelică. Abia către finele deceniului al VI-lea au apărut unele reglementări în această privinţă.
Astfel, cadrelor cu o vechime de peste 3 ani li s-a acordat din oficiu gradul definitiv.
Cei cu vechime pînă la trei ani erau consideraţi stagiari, iar la împlinirea acestei vechimi erau obligaţi să susţină examenul de definitivat; în caz de nereuşită, pierdeau titularizarea.
S-au introdus şi reglementări privind gradele II şi I. Pentru prima dată s-a acordat gradul II unui profesor din liceu în 1961, iar gradul I în 1970.
Drepturile cadrelor didactice în relaţie cu statul angajator erau foarte slab apărate.
Exista, ce-i drept, un Sindicat Învăţămînt organizat la nivelul oraşului, cu grupe sindicale în toate unităţile şcolare, dar în fapt nu se punea problema ca sindicatul să fie un apărător al membrilor săi, întrucît fusese integral acaparat atît de către partidul comunist cît şi de forurile de învăţămînt, de la care primea servil ordine şi instrucțiuni.
Iată, de exemplu, ce se cerea prin Ordinul Ministerului Învăţămîntului nr. 432/C2/19571:
„Organele sindicale trebuie să stimuleze activitatea cadrelor didactice pentru continua ridicare a calității învăţămîntului prin descoperirea, studierea, generalizarea şi popularizarea experienţei pedagogice înaintate, prin sprijinirea introducerii elementelor de politehnizare în şcoală şi prin ridicarea calificării profesionale şi a nivelului ideologic al membrilor de sindicat… să mobilizeze muncitorii din învăţămînt la intensificarea muncii cultural – educative în rîndul oamenilor muncii de la oraşe şi sate, pentru înfăptuirea hotărîrilor partidului privind transformarea socialistă a agriculturii.”
Îndeosebi, sindicatul avea obligaţia să organizeze şi să controleze activităţile extraşcolare ale cadrelor didactice, adică să impună tocmai acele acţiuni care duceau la supraîncărcare.
Activitatea didactică se realiza în maniera clasică.
Lecţiile se desfăşurau după sistemill catihetic, cu accent pe rolul autocratic al profesorului; de altfel, în structura oricărei activităţi didactice trebuia să se respecte cu stricteţe verigile tradiţionale: moment organizatoric, verificare, predare, fixare.
Orice abatere era sancţionată cu prilejul asistenţelor efectuate de directori şi inspectori. Nu-i vorbă, măiestria multor dascăli reuşea să treacă peste încorsetarea pe care această structurare o impunea.
Din păcate, mijloacele de învăţămînt erau ca şi inexistente; învăţătorii şi profesorii consumau un timp extrem de preţios cu confecţionarea de material didactic: planşe, tabele, hărţi şi altele. Mijloacele moderne, audio-vizuale, mai aveau de aşteptat vreo 10-15 ani pînă să-şi facă simţită prezenţa în şcoală.
Activitatea extradidactică şi extraşcolară constituia parte componentă a obligaţiilor de muncă ale fiecărui cadru didactic şi făcea obiectul notării la inspecţiile pentru obţinerea gradelor didactice. Între obligaţiiie social-obşteşti intrau: şcolarizarea şi alfabetizarea adulţilor neştiutori de carte, susţinerea de conferinţe pentru popularizarea ştiinţei, muncă de lămurire pentru înscrierea la colectiv, activităţi în cadrul organizaţiilor de masă şi obşteşti (U.F.D.R., ARLUS); era, de asemenea, obligatorie colaborarea (în fapt, tutelarea) cu organizaţiile de pionieri şi UTM/UTC, activitatea cu familiile elevilor şi chiar efectuarea serviciului la telefonul primăriei.
Fiecare învăţător şi profesor trebuia să fie încadrat într-o formaţie artistică sau să instruiască formaţii artistice din întreprinderi.
Nu trebuie uitat faptul că toate cadrele didactice erau obligate să participe la o formă de învăţămînt politic şi să se aboneze la publicaţiile politice „Scînteia” şi „Lupta de clasă” (pe aceasta din urmă activiştii o numeau emfatic „Manualul dirigintelui”).
O altă obligaţie a cadrelor didactice o constituia participarea la activitatea metodică: acţiunile în cadrul comisiilor metodice de specialitate şi în comisia diriginţilor, participarea la cercurile pedagogice şi la consfătuirile anuale ale cadrelor didactice.
Cercurile pedagogice se organizau la nivel de raion şi se transformau cel mai adesea în şedinţe de îndrumare şi de dădăceală a numeroşilor necalificaţi.
Consfătuirile anuale, organizate de secţia de învăţămînt raională, se ţineau, de regulă, la Comăneşti, întrucît oraşul Moineşti nu dispunea de un spaţiu aşa cum îl oferea Clubul „1 Mai” şi clădirea SFU (transformată apoi în clădire a Grupului Şcolar); dincolo de insipida parte oficială, consfătuirile ofereau şi ceva plăcut, căci se încheiau cu o minunată petrecere, agreată atît de cadrele tinere cît şi de cele vîrstnice, organizată în actuala sală de festivităţi a liceului nostru. Foarte frecvente, dar şi incomode (prin durata lor şi prin atmosfera în care se desfăşurau) erau consiliile pedagogice. După conţinut şi periodicitate, acestea erau de trei feluri:
– tematice: planificate anticipat, cu o tematică cunoscută de la începutul anului şcolar;
– de analiză: la sfârşit de pătrar/trimestru şi la sfârşit de an şcolar;
– extraordinare (cele mai „temute” şi mai „furtunoase”): se ţineau cînd se iveau „probleme”, cînd trebuia să se facă o serie de comunicări sau în urma controalelor „în brigadă” pe diferite linii.
Cele mai monotone erau consiliile de analiză; de regulă participau şi forurile politice: secretarul Comitetului orăşenesc de Partid (tovarăşul Vătămanu), secretarul Comitetului Orăşenesc UTM şi, neapărat, cineva din conducerea intreprinderii Miniere – ca unitate economică tutelară. Aceste şedinţe începeau cu rapoartele a 3 – 4 cadre didactice; de exemplu, în şedinţa din 24 dec. 1959 au raportat: Marina Capătă, Elisabeta Bizim, Alexandrina Ardelean şi Gheorghe Podoleanu (cf. Procesului verbal din Registrul nr. 65/1959, din Arhiva Liceului).
Urma un raport kilometric din partea conducerii şcolii, urmat de obligatorul „Plan de măsuri”, după care venea rîndul discuţiilor – adică nesfârşite motivaţii, acuze şi autoacuze (numite „critică” şi „autocritică”), evidenţierea „lipsurilor” şi a „greutăţilor”, exprimarea convingerii că „este loc pentru mai bine”, angajamente şi toate celelalte.
Ultimii vorbitori trebuia să fie, în ordine: instructorul de pionieri, directorul, secretarul b.o.b. din şcoală şi reprezentanţii forurilor de la care se aştepta, neapărat, să facă o critică tovărăşească ( tov. Vătămanu critică întregul colectiv pentru că „s-a produs o ruptură între activitatea politică, şi cea profesională”) şi să traseze sarcini: „cadrele să sprijine organizaţia UTM, să lucreze mai mult cu fiii de muncitori şi să nu i-a (sic!) concedii dacă au corigenţi”.
Despre omogenitate, cordialitate, unitate de vederi şi de acţiune în cadrul colectivului era greu să se vorbească, deşi, în genere, atmosfera era calmă şi oamenii şcolii se respectau reciproc. Desele schimbări în colectiv afectau, desigur, procesul de stabilire a unor relaţii durabile. Numeroase cadre activau la mai multe şcoli sau la mai multe forme de învăţămînt.

Prof. Alexandru Bucur

Existau, ce-i drept, şi căi de mai bună cunoaştere reciprocă şi de întărire a colaborării: sarcinile comune din planul de muncă, desele întîlniri pe diverse linii (învăţămînt politic, adunări sindicale, comisii metodice, consilii pedagogice) şi, din cînd în cînd, chiar cîte o agapă colegială.
Anul şcolar 1959 – 1960 a debutat aparent normal.
În colectiv au apărut opt profesori noi, toţi foarte tineri, care au fost „adoptaţi” cu destulă uşurinţă de către cadrele mai vechi. Aproape pe nesimţite, încet dar continuu, s-a acumulat o stare tensională supărătoare, alimentată şi de zvonurile, întemeiate, privitoare la scindarea şcolii în două unităţi în anul viitor.
La începutul celui de-al doilea trimestru nemulţumirile stau gata să răbufnească.
Ca de obicei, pretextele nu au lipsit, iar acuzele la adresa directoarei au pus în alertă forurile superioare.
Aşa s-a ajuns la dramatica şedinţă de consiliu pedagogic din ziua de 9 februarie 1960, a cărei importanţă pentru viitorul şcolii era subliniată chiar de poziţia persoanelor care participau: secretarul Comitetului Raional de Partid, Constantin Dinu, şeful Secţiei de învăţămînt, Gheorghe Cojocaru și secretarul B.O.B. Emil Negrescu.
După deschiderea, relativ calmă, a şedinţei de către şeful Secţiei, a tunat şi a fulgerat mai bine de o oră, în stilul său caracteristic, secretarul Dinu; puţine referiri critice la adresa colectivului, suficiente capete de acuzare împotriva directoarei, probabil pentru a se elimina orice dubiu cu privire la scopul şedinţei.
Procesul verbal (vai, cu ce greşeli de ortografie!) redă destul de fidel atmosfera tensionată din şedinţă.
Probabil, îşi spuneau mulţi, „operaţia chirurgicală” era necesară, de vreme ce nimeni din colectiv nu a intervenit cît de cît in apărarea directoarei.
Principala consecinţă a acelei şedinţe a fost, evident, o nouă schimbare de director.
În sală era prezent şi un om încă străin de colectiv, care a tăcut tot timpul în aşteptarea finalului.
În fapt, n-a mai fost pentru nimeni o surpriză atunci cînd secretarul de raion a comunicat numele noului director: prof. Alexandru Bucur, care pînă atunci condusese cu succes Şcoala de centru din Dărmăneşti.
Era omul care avea să conducă mai mult de 20 de ani destinele şcolii şi să-i imprime, neindoielnic, ceva din specificul personalităţii sale.
Am evocat doar o pagină din cele multe care formează istoria unui colectiv didactic.
Şedinţa aceea a trecut, viaţa a continuat. Profesoara Silvia Vieru, fosta directoare, a trecut cu demnitate peste momentul critic şi, pînă la transferare, s-a bucurat mai departe de respectul colegilor şi al elevilor.

Prof. Gh. MOVILĂ

Va urma

(Visited 988 times, 1 visits today)